Usted está aquí

Mircea Cartarescu
Domingo, 02/10/2016
De 20:30 a 21:30

OCCIDENTUL
Occidentul m-a pus cu botul pe labe.
am văzut New-Yorkul şi Parisul, San-Francisco şi Frankfurt
am fost unde n-am visat să merg vreodată.
am venit înapoi cu un teanc de poze
şi cu moartea în suflet.


crezusem că însemn ceva şi că viaţa mea înseamnă ceva.
văzusem ochiul lui Dumnezeu privindu-mă prin microscop
privindu-mi zvîrcolirile de pe lamelă.
acum nu mai cred nimic.
am fost bun pentru o stabilitate tîmpită
pentru o uitare adîncă
pentru un vagin singuratic.
hoinăream prin locuri care acum nu mai există.
oh, lumea mea nu mai există!
lumea mea nu mai există!
lumea mea împuţită în care însemnam ceva.
eu, mircea cărtărescu, sînt nimeni în lumea cea nouă
există 1038 mircea cărtărescu aici
şi fiinţe de 1038 de ori mai bune
există cărţi aici mai bune decît tot ce am făcut vreodată
şi femei cărora li se rupe de ele.
oul pragmatic se crapă şi Dumnezeu este aici
chiar în creaţia lui, un Dumnezeu mişto înţolit
în oraşe frumoase şi toamne splendide
şi-ntr-un fel de nostalgie blîndă a Virginiei de sud în maşina
lui Dorin (country music în boxe)...

îmi văd acum lungul nasului
şi văd lungul nasului literaturii
căci eu am văzut Sears Tower
şi am văzut Chicago, în ceaţă verzuie, de sus, din Sears Tower
şi pe terasa unui zgîrie-nori alergau doi ogari
şi i-am zis Gabrielei, cum ne beam Coca-cola,
că viaţa mea s-a sfîrşit.
e ca în Magii lui Eliot: am văzut Occidentul
am trecut cu avionul peste Manhattan
am privit cu ochi mari moartea mea fermecată
căci moartea mea este asta.
am privit vitrinele cu motociclete Suzuki
şi m-am văzut în ele jegos, anonim
am umblat ore-n şir prin Königstrasse
printre puştii cu skateboards.
eram omul alb-negru dintr-o poză color
Kafka între arcadieni.
poeme, poheme, filosentiame
modernisme şi discuţii la cîrciumă despre care-i mai mare
clasamente făcute-n tren (veneam din Oneşti): care-s cele mai bune
romane româneşti de azi
cei mai buni zece poeţi în viaţă
aşa cum papuaşii
scuipă şi acum în ceaunul cu vin de palmier, să fermenteze...
dar poezia e un semn de subdezvoltare
şi la fel să-ţi priveşti Dumnezeul în ochi
deşi nu l-ai văzut niciodată...

am văzut jocuri pe computer şi librării şi mi s-au părut la fel amîndouă
am înţeles că filosofia e entertainment
şi că mistica e show-biz
că sînt doar suprafeţe aici
dar mai complexe decît orice profunzime.
ce pot fi eu acolo? un om încîntat, fericit pînă la nebunie
dar cu viaţa lui terminată.
cu viaţa lui futută definitiv, ca a viermelui din cireaşă
care s-a crezut şi el cineva
pînă s-a trezit în lumină, cu gunoiul lui lîngă el
(gunoiul meu, amărîtele mele poeme)
am văzut oameni pentru care legea avorturilor
e mai importantă decît sfărîmarea Sovietelor
am văzut ceruri înalte şi albastre, pline de luminiţele avioanelor
şi am cunoscut urletul celor patru mii de universităţi.
m-am suit în turnul Eiffel pe scări
şi-am suit în Centrul Pompidou prin tubul de plexiglas
şi la Iowa City am fost la Fox Head...

am trăncănit despre postmodernism la Ludwigsburg
cu Hassan şi Bradbury şi Gass şi Barth şi Federman
aşa cum mai bavardează condamnatul cu călăul lui
am înregistrat pe reportofon vuietul securii
care-mi desparte capul de trunchi.
îmi venea să plîng în luxul din Monrepos:
cum e posibil? de ce ne-am născut de pomană?
de ce să luptăm cu Vadim şi cu Funar?
de ce nu putem o dată trăi?
de ce acum, cînd am putea, în fine, trăi
respirăm din nou mirosul acru-al pubelelor?
postmodernism şi pa’şopt
deconstrucţie şi tribalism
pragmatism şi ombilicuri
şi viaţa, care este aiurea...

am văzut San Francisco, golful albastru cu nave
şi mai departe oceanul cu insule-mpădurite
Pacificul, dacă poţi să-ţi închipui!
mi-am muiat palmele-n oceanul Pacific „thanking the Lord
for my fingers”.
m-a prins un dor de ducă dement.
şi la celebra librărie a lui Ferlinghetti (există cu adevărat!)
ca şi cînd
ai pătrunde conştient în propriul tău vis sau într-o carte...
m-au înnebunit şoselele din San Francisco
şi Grant Street cu chinezării
şi palmierii uriaşi şi fetele extrem de haioase
din saloanele de coafură
(clientele
nu se priveau în oglinzi, ci-n monitoare color)
şi nopţile americane, ţii minte, Mircea T.?
lîngă căsuţa ta şi-a Melissei, după ce
întreaga după-amiază privisem filme SF, mîncasem tacos
şi băusem bere Old Style
cînd am ieşit afară ne-au copleşit stelele
şi avioanele tăcute mişcîndu-se printre ele
şi în maşina ta,  vechiul Ford, aerul era îngheţat
şi m-ai dus, trecînd prin oraşul gol, pînă la dragul
meu Mayflower Residence Hall.
şi paradele de Thanksgiving şi de Halloween
cu bătrîni bancheri costumaţi în urşi şi clowni
şi băiatul de origine cehă interesat de Faulkner
şi micuţa coreeană din Cambus-ul galben
şi melancolia frunzelor galbene în Iowa City
şi noi doi, Gabi şi eu, făcînd cumpărături, ore-n şir
la Target şi K Mart şi Goodwilluri
dar şi la fantasticul Mall din centru...

...mestecam bomboane cu scorţişoară în prima mea dimineaţă în Washington
cu aparatul foto de gît, în frigul pieţei Dupont...
...am dat 7 $ să văd Zoo-ul din New Orleans
şi ploua, şi toate animalele erau în vizuinile lor...
... în taxi, certîndu-mă cu şoferul negru,
nepricepînd o vorbă din ce-mi spunea: “Hey, man...”
... mese minunate în restaurante chinezeşti, thailandeze,
dar cea mai minunată la Meandros, grecii din Soho...
...The Art Institute (impresionişti cît cuprinde)
...The Freak Museum (amaizing: trei Vermeer!)
...The National Gallery (retrospectivă Malevici)

un om îngheţat pentru o sută de ani
deschide ochii şi alege să moară.
ce a văzut era prea frumos şi prea trist.
căci nu avea pe nimeni acolo şi între degete avea panariţiu
şi dinţii îi erau aşa stricaţi
şi în minte
avea tot felul de lucruri fără utilitate
şi tot ce făcuse vreodată
avea jumătate din consistenţa vîntului.
un om inventase, pe-o insulă îndepărtată
o maşină de cusut făcută din bambus
şi se credea genial, căci nimeni dintre ai lui
nu mai scornise aşa ceva. iar cînd au venit olandezii
l-au răsplătit pentru invenţiune
dîndu-i în dar una electrică.
(mulţumesc, a zis, şi a ales să moară)
nu-mi găsesc locul, nu mai sînt de aici
şi nu pot fi de acolo

iar poezia? mă simt ca ultimul mohican
ridicol asemeni dinozaurului Denver.
poezia cea mai bună e poezia suportabilă,
nimic altceva: doar suportabilă.
noi am făcut zece ani poezie bună
fără să ştim ce poezie proastă am făcut.
am făcut literatură mare, şi acum înţelegem
că ea nu poate trece de prag, tocmai fiindcă e mare,
prea mare, sufocată de grăsimea ei.
nici poemu-ăsta nu-i poezie
căci doar ce nu e poezie
mai poate rezista ca poezie
doar ce nu poate fi poezie.

Occidentul mi-a deschis ochii şi m-a dat cu capul de pragul de sus.
las altora ce a fost viaţa mea pînă azi.
să creadă alţii în ce am crezut eu.
să iubească alţii ce am iubit eu.
eu nu mai pot.
nu mai pot, nu mai pot.

OH, NATHALIE...
Pe cînd eram mult mai tînăr mă îndrăgostisem de Nathalie Wood
(chiar si acum cred că dintre toate actriţele
ea merită cel mai mult dragostea mea)
Îmi dau o notă bună
că nu m-am amorezat de B.B. sau, Doamne fereşte, de Marilyn.
ruşinea asta n-am păţit-o.
Dar Nathalie Wood e foarte onorabil.
O iubeam pe Nathalie Wood,
ne plimbam serile împreună în zona Tunari-Dorobanţi-Dionisie Lupu,
o ţineam după umăr iar ea mă ţinea după mijloc
mai ales toamna era foarte frumos.
Nu-i păsa că eram în uniformă de liceu.
„Mircea, îmi spunea, Mircea,
eşti minunat,
eşti tot ce o intelectuală şi-ar putea dori."
„Şi tu, pisicuţo, eşti minunată."
Umblam printre frunzele veştede, nimeni nu ne-nţelegea,
eram prea sensibili, prea diferiţi...
„Nathalie, îi spuneam,
o, Nathalie, Nathalie, Nathalie
ce frumos este numele tău... ştii, Nathalie,
acum nu sînt nimic,
pe cînd tu eşti celebră, ai o filmografie în spate,
dar am să muncesc, Nathalie, ai să vezi,
am să cîstig bani..."
Şi serile de toamnă erau aşa triste
şi ochii mari ai frumoasei mele aşa adînci...
Apoi a-nceput să fulguiască
şi tramvaiele făceau flacără verde la contactul cu firele ude
trecuseră ani,
aveam deja glorie, bani şi femei
publicasem la Paris şi la Chicago
mă mai duceam la „Cantemir" doar din obişnuinţă, din sentimentalism.
Serile mă aştepta Nathalie
la poarta liceului, în minusculul ei Porsche
cu care ne-nvîrteam extrem de încet pe strada Profetului pe caporal Troncea
şi iar pe Viitor.
Ţin minte că într-o seară
a oprit maşina lîngă trotuar
şi-a aprins o ţigare în întuneric, şi cu vocea ei senzuală
(dar răguşită şi îndurerată atunci)
mi-a mărturisit că mă înşelase cu un bărbat. „Mircea, trebuia,
trebuia să îţi spun,
n-am fi putut continua altfel. Ştii,
n-am vrut nici o clipă să mă culc cu Robert
dar e atît de insistent... blonzii ăştia-s cumpliţi...
dar crede-mă, Mircea, crede-mă că tot tu rămîi cel mai bun...”
Am iertat-o.
Ce nu se iartă unei depravate
se iartă unei femei superioare.
„Înşeală-mă cu fapta, dar nu cu gîndul", atît i-am spus.

Apoi am plecat în armată.
La Cristi Teodorescu venea aproape săptămînal Daniela.
La Mera venea actuala lui soţie.
Pînă şi lui Romulus i-a venit o dată cineva.
Nathalie nu m-a vizitat niciodată.
Duminicile stăteam ca un păcălici la corpul de gardă
şi priveam cum alţii îşi sărută iubitele,
cum le apucă mînuţele peste masă...
La curăţitul armamentului citeam pe furiş „Cinema",
decupam tot ce era despre ea, despre Ea.

Zece ani n-am mai ştiut nimic despre ea. Viaţa ne-a despărţit.
Cînd, acum vreo săptămînă, căutînd benzi de magnetofon,
pe cine văd la „Discul de cristal", pe lîngă Lipscani?
Nathalie, Nathalie era din nou în România!
Dar cît de îmbătrînită... N-am vrut să-i vorbesc
şi am plecat înainte să mă vadă (afară o aştepta
spălăcitul de Redford, cu Cadillacul)
Nu, supele reîncălzite sînt fade.
Nu, Nathalie,
ai ales, de-acum mergi pe drumul tău.

Şi totuşi de ce, cînd m-am întors la vilă,
cele 17 camere mi s-au părut goale?
Prin geamul îngheţat mi-am privit multă vreme piscina
în care plutea o frunză moartă...

FRUNZE GALBENE, LUMINI DE TRAFIC
înnebunesc de tristeţe. nimeni nu este în viaţa mea.
umblu năuc toate serile printre luminile de trafic, privind
cum se aprind arborii pe marginea şoselelor.
stau în staţii de troleibuz
în semiîntuneric (toată lumina
mai vine de la un chioşc cu vitrina sclipind), stau singur
singur, singur,
umblu prin umezeala-nserării de unul singur...

şi cad frunze, şi clipesc luminile de semnalizare
şi e frig, mă zgribulesc în jacka mea de piele, visez
şi-mi amintesc, şi mă uit după fete tinere,
liceene în costume de blugi...
în intersecţia de la Bucur Obor
troznesc în vînt steagurile albe pe care scrie COLEUS
tramvaiul 21 ia curba cu-atîta graţie
taximetriştii aşteaptă la volan, cu mutre nerase...

nefericit, căci este octombrie
privesc scurgerea de focuri roşii a luminilor de poziţie
stau pe trotuar, iar în parcarea de-alături
o Dacie dă înapoi, strivind o cutie goală de Fanta
un puşti trage de mîinile tatălui său, încercînd să-l facă să se rotească
o tipă stă înţepată, în taior, cu cercei groteşti
toţi vor ceva, toţi se duc undeva,
eu umblu pe străzi noaptea, toamna,
noaptea, toamna
cînd e pierdut orice sens.

şi mă orbesc farurile de maşini
cînd traversez, în dreptul Olimpului
şi-apoi mă înfund sub stele, pe străduţele cartierului meu
prin şanţurile dintre blocuri
şi mă-nvîrtesc pînă albeşte de dimineaţă
în jurul blocului meu, patului meu.
DIRE STRAITS
se pregăteşte un fel de furtună de vară
s-au adunat norii peste blocurile jigodioase
şi gheenele put
tocmai luasem Dilema de la unul care vindea
Dilema şi postere cu ţîţoance
şi cu ea sub braţ aşteptam tramvaiul.
n-am găsit apă tonică – am capul plin de Dire Straits
strîmtori înfricoşătoare, da, Doamna Ghica e o strîmtoare înfricoşătoare
şi Viorel Lis, încercănat, rîde din afişul
de pe vitrina alimentarei.
Brothers in Arms – o femeie mişto ceva mai încolo – cheamă un taxi –
pulpe mişto, şi în Atingerea ea trîntindu-se pe pat
scoţîndu-şi chiloţii şi desfăcînd picioarele (iar bărbosul
semănînd un pic cu F.B., se aruncă, dobitocul, pe ea
fără să-şi dea seama că –) şi atunci mi-am dat seama
că sînt singur, singur, că visul vieţii mele
s-a dus, s-a risipit.
vine tramvaiul, urc şi ajung în faţa
uneia care stătea jos, o ţărancă
fustă de plastic împuţit, roşie-cărămizie-oranj, puţind a plastic
faţă de analfabetă – dar s-a uitat la mine, lung
şi am ştiut că sînt singur.

acum sînt acasă, în casa goală
pun banda cu Dire Straits şi mă uit pe balcon
cactusul de pe balcon fierbe la soare
apoi fierbe la umbră, şi-ncep să cadă picuri de ploaie, şi tună
sultanii swingului se varsă în spaţiul dintre blocuri
muncitori goi pîn-la brîu se uită în sus la cer
în jos la maşini
o vecină în sutien şi un vecin cu păr pe piept şi pe umeri
trăncănesc în bucătărie.
reintru în casă, reiau de unde am rămas
Evanghelia lui Luca – apoi iau Dilema la puricat
citesc pe sărite şi din dicţionarul
enciclopedic de psihiatrie – şi deodată mă pomenesc zicînd
cu voce tare, fără nici cea mai mică intenţie
CE TRISTĂ E VIAŢA
şi am rămas blocat
căci am simţit că într-adevăr viaţa e tristă
la 41 de ani
cînd

vine furtuna, îmi moaie tifonul de la geamuri
îmi flutură prosoapele de pe sîrmă
ce să mai fac? m-apuc să scriu scrisori... dau drumul la televizor...
ceva cu India antică pe Discovery, şerpălăi pe Animal Planet...
...sînt zgomote suspecte dedesubt, or face amor?
dau covoru-ntr-o parte şi pun urechea –
nu fac amor, nu fac niciodată, e videoul
cu vocea aceleiaşi gagici care traduce toate filmele...
n-am chef de citit, n-am chef de scris
ascult ca un tălîmb Dire Straits
şi mă pufneşte plînsul
sînt un tîmpit, un tîmpit, spun cu voce tare
(şi castelul acela spaniol din copilărie)
merg la bucătărie, sînt ars înăuntru de plîns
iau un extraveral

nu se face nici o minune
ghemuit pe pat, direct pe tapiţerie
plîng isteric, nimic nu mă poate uşura
mă uit în oglindă cum plîng
şi prin pereţi se aud Ştirile
deschid frigiderul
scot costiţa şi roşiile
halesc ce halesc şi merg în sufragerie să-nchid casetofonul
femeia mea dragă-i departe; mă simt
ca şi cînd n-aş fi avut niciodată o femeie
ca şi cînd n-aş mai avea niciodată o femeie.

SCURTĂ DISCUŢIE CU O FATĂ BUNĂ
- Fată frumoasă, de ce-ţi porţi velurul
prin faţa ambasadei americane?
de ce-ţi porţi colanţii negri şi pantofiorii
prin faţa ambasadei americane?

De ce oftezi, privind fotografiile
cu astronauţi, drapele şi prezident?
de ce în ochi ţi se reflectă fotografiile
cu astronauţi, drapele şi prezident?

- Ursitul mi-l aştept, numai ursitul
în faţa ambasadei americane
pentru el port fustă mini de piele
în faţa ambasadei americane.

- Fată frumoasă, şi cum o să-l cheme,
buzele tale ce nume vor articula?
buzele tale crăpate, senzuale, rujate lucios
ce nume vor, ele, articula?

- Bob Dylan, Frank Capra, McEnroe
Carl Sagan, Yull Briner, John Gardner
Dos Passos, Carl Lewis, Frank Norris
Pacino şi Spielberg şi Calder

Thelonious Monk, Miami, Las Vegas
Billie Jean King, Bonnie Blue Flag
McDonald’s, Salinas, Coppola, Vanzetti
& Sacco, Watergate, Wichita Falls

China Town, Standard Oil
Mind Games
Sugar Baby Love, My Way
It’s Allright, Ma
Tom Waits
& Jasper Jones &
I’m Feeling Groovy &
Don’t Worry &
Be 
Happy

- Fată frumoasă, ai riţi-piţi în păr
ai sîni alburii pe sub tricoul negru semitransparent.
Ce zici cînd soldatul de gardă cu AKM în spinare
îţi priveşte sînii alburii de sub tricoul semitransparent?

- Îi zic: răcan nenorocit,
ce dracu te holbezi aşa, unde te trezeşti?
n-ai mai văzut ţîţe de femeie, securist împuţit?
ce dracu te holbezi aşa, unde te trezeşti?

Ia vezi, că acum mă duc la şeful tău,
uite-l în gheretă, în fîş bleumarin,
nu ştiu ce tot mormăie-n walkie-talkie
acolo-n ghertă, în fîş bleumarin.

Şi te ia la trei păzeşte de nu te vezi, să n-am parte,
am fumat eu ca tine destui,
ce, am vreo scamă pe fustă, sau ce?
am fumat eu, ehe, ca tine destui.

Eu doar ursitul mi-l aştept, numai ursitul
în faţa ambasadei americane,
va urca-n Mercedesu-alb cu geamuri fumurii
din faţa ambasadei americane

(o să mă ia şi pe mine)

Îl cheamă Kurt Vonnegut jr., Don De Lillo
Emily Dickinson, Another Brick In The Wall
Ed Sullivan, Kylie Minogue, The Second
World War & James Dean of course &
Desert Storm of course &
marijuana &
of course Gregory Corso &
25,000 bucks 
&
that


all
folks.


A, LA LUNA, LA LUNA...
ce seară tristă şi dulce aseară! fiincă pe Ioana o durea urechiuşa
a rămas cu Cri să doarmă la ai mei, iar eu
am luat-o agale, la 10 noaptea, pe şoseaua Ştefan cel Mare
sub lună, căci septembrie a început
cu lună, cu luna mare, galbenă, peste blocurile spectrale,
cam unde sta Andrieş, vizavi de Poliţie... Luna
era aşa mişto încît mi-a ars inima: prima dată am văzut-o
după ani şi ani, căci omul matur
nu poate să vadă luna. treceam tîrşindu-mi adidaşii
pe lîngă vitrine cu gratii şi păpuşi Barbie după gratii
şi vitrine cu bucăţi nevopsite de caroserii
mă gîndeam la atîtea nebunii, îmi aminteam atîtea toamne şi sfîrşituri
de vară, atîtea lune, atîtea secere subţiri si bolovani de lumină
atîţia paşi pe macadamul sonor
cînd la patru ani mă-ntorceam sub lună între părinţi
şi umbrele ni se lungeau înainte, şi luna sălta în pas cu noi
şi filmul „Veneţia, luna şi tu" văzut la grădină
într-un cinema popular, şi apoi pe stadionul Dinamo
văzînd alt film sub luna plină...

a, la luna, la luna! clipul cu scena albastră din pat îmi sărea mereu în memorie
căci scene de dragoste în patul fleaşcă de lumină de lună am trăit şi eu, dureroase şi  
                                                                                                                           nebuneşti 
mişcînd peste fundul şi şalele unor fete dragi căutîndu-le gura 
ferindu-mi faţa umedă de părul lor înfoiat...
prima dată după ani şi ani am simţit că mai pot să doresc
că pot să mă întorc la perioada din facultate
că m-aş putea îndrăgosti din nou, că aş putea din nou
să cred în ceva, să trăiesc.
m-am simţit iarăşi nefericit, şi fără nici o şansă
singur ca un cîine sub neoanele precare.
Cri a dispărut o clipă din mintea mea îmbîcsită de Cri
am avut o eclipsă de Cri şi am revăzut
arhitectura fantasmagorică a minţii mele.
primele adieri reci după augustul sufocant
îmi intrau prin mînecile tricoului meu de la GAP
cum hoinăream pe şoseaua nocturnă, fără să vreau
să ajung acasă
m-am oprit la un snack luminat orbitor
complet pustiu, şi am stat la o masă de plastic roşu
în ţîrîitul greierilor, cu o cutie de bere în faţă,
uitîndu-mă ca un posedat numai la lună.
cîte-un taxi Liberta mai oprea, şi şoferul în bluză albastră
îşi lua ţigări... un semafor muncea pentru nimeni...
îmi aminteam scene din nuvela mea REM
cu fetiţele arzînd păpuşa sub luna imensă, şi după aia
fugind urmărite de lilieci.
n-o sâ mai scriu niciodată atît de bine, fiindcă atunci
eram singur, şi nu aveam televizor, nici picup, nimic
şi-nnebuneam de singurătate în camera goală.

nici o femeie n-a venit la măsuţa mea
doar luna, ea a stat lîngă mine
timp de peste o oră... apoi mi-am adus aminte
de un anume film al lui Bertolucci, şi-apoi
de dunga aurie de pe mare, lăsată de lună la Cazino
şi de mirosul de liliac — şi luna liliachie
de la intersecţia Ştefan cel Mare cu Lizeanu, udînd şinele de tramvai
cînd la 16 ani nu aşteptam pe nimeni, dar a venit M.
şi ne-am plimbat pe strada întunecată.

a, la luna, la luna! mă obsedează melodia asta
chiar şi acum, cînd bat la maşină
singur în casă, cum am fost singur şi-aseară
cînd am descuiat şi-am intrat, la două noaptea, şi-am alergat
în bucătărie să privesc luna.
prin plasa de ţînţari încerca să intre şi-aici.
am ieşit pe balcon şi-am stat pînă dimineaţa,
un bărbat singur şi luna.

sînt trist ca o javră acum, cu viaţa terminată definitiv
cu treburi de rezolvat, cu obsesia ordinii pe birou
cu un limbaj pretenţios şi-academic
matur şi cretin şi pierdut.
iar dacă luna uneori... vreau să zic... dacă uneori luna...
dacă luna, la luna...

PE MAREA PIETRUITĂ, PE OCEANUL PAVAT

anatomie plină de inimi, de sîni şi de vene
treceai pe strada albastră, printre polistirene
ca un pachebot pe-o mare pietruită.
părul tău flutura ca un banc de peşti-papagal
fusta ta cadrilată conversa cu un şal
despre amortizoare, deşee, ispită.

deasupra norii erau nişte locomotive sticloase
apoi iar carne, inimi, cefe şi oase
înaintînd, scîrţîind la tine sub bluză
şi oasele şonticăind înapoi pe strada albastră,
în cîrje de cîini vagabonzi, de polizoare, de glastră
şi hoitul tău imobil, deranjînd la cîte-o fereastră
o pisică de angora, un pekinez, o ursuză.

incendiu de ţîţe, arhitectură de maţe
grăsană şi slăbănoagă levitai cu un moskvici în braţe
dezbrăcată, strivită, fardată, şalupă.
te revelai abia după.
de pe ţîşnitoarea de carne porumbeii pietrificaţi
îţi ciuguleau din palmă, din pupilă şi din ficaţi,
te întrebau: femeie cu gîndul departe,
de ce duhneşti atît de tare a moarte,
eşti catedrală cu ziduri înalte, cauciucate, cu ţîţe în palme, curbate,
de ce supurezi la gît şi la coate
precum caroseriile în cimitire?
porumbeii de piatră în haine de mire
se aureau în amurgul de brom.
statuetă de ojă cu inimi sub coastă,
fîlfîiai, fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă
pe faţă cu un rîs şi-un flegmon.

şi, doamne, cum sîngera în decăderea de soare
părul tău, ca un păianjen cu o sută de mii de picioare
cum înfăşura şi sugea orice chioşc sau grilaj.
cine mai eşti? Pe cine mai prosteşte acum guşa ta,
ţeavă de revolver, cine-ţi mai este vergea,
cine mai încalecă fără zăbală şi şa
pe dumneata
între giulgiuri şi perne, sub peisaj?

treceai pe oceanul pavat, şi nu mai puteam să-ţi mănînc, să-ţi mîngîi
pielea de pe rotulă, de pe bigemeni, de pe călcîi
într-o curte făcea viermi un lămîi
şi făcea viermi în marele sentiment de venin.
lîngă spiţele de tomberon cu scînteie
cu suzeta în bot dorm în landou bebeluşi de uree
atinşi în zbor de fusta ta, zaharicale, berile şi zmee
în care ghemuită doarme-o femeie
cu obraji verzi şi buze ultramarin.
doarme cu genunchii la gură, o mînă de gelatină şi seuri
cu nervii negri vizibili ca la melci prin pielea translucidă
cu faringele, dinţii, gingiile, limba dispuse ca un trandafir orbitor
cu membrele-abia-nmugurite, cu venele roşii zgîrcite
cu ochii albaştri, cu ţeasta moale.
are sub sfîrc un ciorchine de inimi, iar intestinele de neon
încolăcite, scriu un nume în burta ei,
un nume scris într-o limbă străină, barbară, dezgustătoare
un nume care mă decapitează, mă jupoaie, mă doare,
coroziv, fictiv, visător, cariat...
deasupra norii, ca nişte locomotive sticloase
roteau peste fabrici de cărămidă biele lucioase
aruncînd umbre peste oceanul pavat

unde, pachebot de muselină şi oase
odată ai navigat. 
                                     
NORI PESTE BLOCUL DE VIZAVI
Nu pot mişca acul busolei doar concentrîndu-mă.
Am încercat. Nu sînt în stare.
Nu pot transmite imaginea unei cărţi de joc. Am încercat.
Am vrut să levitez, şi stînd pe spate în sudoarea patului desfăcut
m-am concentrat jumătate de oră pînă am simţit că înnebunesc.
Am încercat în metrou să fac o fată să se uite la mine
şi fireşte că nu s-a uitat.
Doamne, nu sînt alesul tău!

Mintea mea nu poate să schimbe lumea.
Nu am destulă dragoste, destulă credinţă. 
Nu am o aură în jurul capului.
Nu mi te-ai arătat şi nu mi-ai dat nici un semn.

Pipăi cu degetele muşamaua feţei de masă:
ea nu cedează, nu se transformă în aburi roşcaţi.
Ating buclele fetiţei mele:
ele sînt moi şi auriu întunecate.
Nimic nu e altfel decît îmi spun simţurile. Nu există iluzia.
Mintea mea e oglinda plană a lumii.

Plană, plată.
Nici o zgîrietură.
Nici o viaţă anterioară, nici o făptură ectoplasmatică.
Nici Agarthi, nici Shambala
nici Maya, cît despre vise
ele sînt doar cosmetice pe nimic.

Privesc în focul aragazului, ca hipnotizat.
Ştiu că am stat într-un uter.
Ştiu că voi sta-ntr-un sicriu. Sau voi mînji pămîntul cu sîngele meu.
Nu voi găsi eu fisura.
Nu voi întoarce eu capul din fotografia de grup.

Mircea Cărtărescu es un poeta, narrador y crítico literario rumano.

Está considerado por la crítica literaria el más importante narrador rumano de la actualidad. De hecho, Cărtărescu, un escritor que goza de gran predicamento tanto dentro como fuera de las fronteras de Rumanía, es uno de los más importantes teóricos del posmodernismo rumano. De su obra poética, que cultivó a lo largo de toda la década de los ochenta, y de la cual se publicará en breve una recopilación en castellano, destaca El Levante (1990; Premio de la Unión de Escritores Rumanos), que la editorial Impedimenta recuperó en 2015 en una versión especialmente preparada por el autor.

Cărtărescu dio el salto a la narrativa con el volumen de cuentos Nostalgia (1993; Impedimenta, 2012; Premio de la Academia Rumana), que se abre con su célebre relato «El Ruletista» (publicado de modo independiente en castellano en 2010). Siguió Lulu (1994; Impedimenta, 2011), novela tortuosa y genial que indaga en el misterio del doble, y que le valió el Premio ASPRO.

Su proyecto Cegador (1996-2007), una críptica trilogía que adopta la forma de una mariposa, será recuperada próximamente en traducción directa del rumano. En 2015 publicó la novela Solenoide, considerada su obra más madura hasta la fecha, y que aparecerá en castellano en 2017. Recientemente ha publicado el volumen de cuentos Las Bellas Extranjeras (2010; Impedimenta, 2013; Premio Euskadi de Plata de Narrativa), una sátira rayana en lo grotesco que narra secuencias de la vida literaria genuinamente rumanas pero también cosmopolitas, y que se ha convertido en un auténtico éxito de ventas en su país, así como El ojo castaño de nuestro amor (2012; Impedimenta, 2016), un volumen de relatos autobiográficos que sirve como nexo para entender el conjunto de su obra.

Sus textos han sido vertidos al inglés, al italiano, al francés, al español, al polaco, al sueco, al búlgaro y al húngaro. Es el autor rumano más apreciado en el extranjero, y algunos consideran que podría ser el primer escritor en lengua rumana en obtener el Premio Nobel de Literatura.

Autores Relacionados

Carlos Pardo nació en Madrid el 26 de octubre de 1975. Comenzó a estudiar Letras, luego fue pinchadiscos, luego librero, luego editor, luego periodista, luego director de una revista anónima, luego librero, luego parado, luego gestor cultural, luego... ver más

Localizaciones